Abstract: Deși principiul legalității incriminării a dobândit dimensiuni considerabile în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României, legiuitorul din dreptul intern nu își însușește din proprie inițiativă ideile juridice exprimate în hotărârile pronunțate de către instanțele supreme.
Abstract: Although the principle of legality of criminal offenses has acquired considerable dimensions in the light of European Court of Human Rights and the Constitutional Court of Romania, the national legislator does not have the initiative to appropriates the law to the ideas expressed in the decisions of the supreme courts.
Cuvinte cheie: principiul legalității incriminării; previzibilitate; nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege; armonizarea interesului general cu cel particular; lex certa.
Keywords: the principle of legality of criminal offenses; predictability; nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege; armonization of general interest to the particular; lex certa.
Un imperativ al principiului legalității incriminării este reprezentat de lex certa. Acest imperativ presupune ca norma de incriminare să fie redactată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană căreia i se adresează să își poată da seama dacă conduita acesteia manifestată printr-o acțiune sau o inacțiune intră sub imperiul normei de incriminare. Conținutul normei de incriminare trebuie să fie explicit, astfel încât consecințele încălcării acesteia să poată fi prevăzute de către destinatarii legii penale.[1]
Principiul legalității incriminării este exprimat prin adagiul latin nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege și se traduce prin aceea că nu există infracțiune și nu există pedeapsă fără prevedere expresă în lege.
Pe parcursul istoriei dreptului acest principiu a fost reiterat de către Cesare Beccaria care în lucrarea sa intitulată Dei delitti e delle pene (Despre infracțiuni și pedepse) a susținut că: „fiecare cetățean trebuie să știe că poate face tot ceea ce nu este împotriva legilor, fără să se teamă de vreo repercusiune, în afara celor ce pot decurge din acțiunea însăși – aceasta este dogma politică în care popoarele ar trebui să creadă și pe care magistrații supremi, însărcinați cu paza neabătută a legilor să o aplice. Este o dogmă sacră fără de care nu poate exista societatea legitimă.”
Principiul legalității incriminării a fost reglementat pentru prima dată în art. VIII al „Declarației drepturilor omului și cetățeanului” din 1789 astfel: „nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi, stabilită și promulgată anterior infracțiunii și legal aplicată”.
Acest principiu este consacrat în art. 7 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale în sensul că:
”
- Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
- Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
În drept național, acest principiu este reglementat în Codul penal în art. 1 intitulat Legalitatea incriminării unde se stabilește la alin. (1) că „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, iar la alin. (2) că „Nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.” Totodată Constituția României stabilește la 23 alin. (12) că „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.”
În literatura de specialitate a Codului penal anterior[2] s-a arătat că legalitatea incriminării se realizează – între altele – prin precisa delimitare a câmpului de incidență și aplicare a normelor dreptului penal. Este necesar ca dispozițiunile incriminatorii din partea specială a codului penal să aibă un conținut cât mai precis, asigurându-se astfel cetățenilor posibilitatea de a înțelege și observa mai ușor norma juridică, iar organelor judiciare posibilitatea de a face o justă aplicare a legii. Precizarea conținutului textelor incriminatorii constituie o îndoită chezășie pentru realizarea legalității.
Legiuitorul român a înțeles importanța imperativului lex certa, motiv pentru care în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, la art. 8 alin. (4) a prevăzut că „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.”, iar la art. 25 a stabilit că „În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite.” Nu în ultimul rând, legiuitorul a simțit nevoia să sublinieze la art. 36 alin. (1) că „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.”
Analizând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului constatăm că cerința legalității incriminării este satisfăcută atât prin reglementarea într-un act normativ a incriminării, cât și prin efectul unei jurisprudențe constante. Astfel, Curtea a stabilit că statele au obligația de a asigura definirea oricărei infracțiuni prin lege. Această condiție este îndeplinită ori de câte ori orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal și a interpretării acestuia în instanțele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală. Curtea amintește că, vorbind despre noțiunea de „lege” ea înglobează atât dreptul scris cât și cel nescris și implică, pe lângă condiții formale, și condiții calitative, precum accesibilitatea și previzibilitatea.[3] În aceeași ordine de idei, într-o altă cauză[4] Curtea a statuat că lipsa de claritate a unei norme juridice poate fi compensată printr-o jurisprudență constantă și uniformă.
De remarcat faptul că tot în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că nu este suficientă o simplă reglementare pentru a justifica o bază legală în dreptul intern, fiind necesară o anumită calitate a reglementării astfel încât aceasta să fie accesibilă persoane și previzibilă.[5] Totodată, Curtea consideră că o lege îndeplinește condiţia de previzibilitate, dacă se precizează cu destulă claritate întinderea şi modalităţile exercitării puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul analizat, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În consecinţă, nu poate fi considerată drept „lege” decât o normă emisă cu destulă precizie pentru a permite cetăţeanului să-şi corecteze conduita; ascultând la nevoie sfaturile potrivite, el trebuie să aibă capacitatea de a prevedea, într-un grad rezonabil al circumstanţelor cauzei, consecinţele de natură să decurgă dintr-o anumită acţiune.[6]
Observăm așadar că din analiza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă necesitatea armonizării interesului general cu cel particular în materie de previzibilitate a normei de incriminare.
Pe plan intern, Curtea Constituțională a României este cea care a dat eficiență principiilor și jurisprudenței europene în materie de previzibilitate a normei de incriminare, rezultând astfel soluții remarcabile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la anumite norme de incriminare din legislația națională. Putem afirmă totodacă că globalizarea în drept are consecințe directe din perspectiva interpretării normei juridice sub toate aspectele.[7]
Astfel, o primă soluție este reprezentată prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 a Curții Constituționale a României prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată și prin care s-a constatat că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea Constituțională a reținut că o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Curtea a avut în vedere și principiul generalității legilor, potrivit căruia deși este dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, dar o astfel de suplețe nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii. Observăm așadar o corectă aplicare de către Curtea Constituțională a principiului armonizării interesului general cu cel particular în această materie.
Curtea Constituțională a dat eficiență și dispozițiior art.23 alin. (12) din Constituție care impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art.1 alin. (5) din Constituție.
Pentru a se pronunța cu privire la previzibilitatea normei de incriminare, Curtea Constituțională a decis în mod justificat ca este necesară analizarea și a cerinței privind accesibilitatea legii.
Așadar, în ceea ce privește accesibilitatea legii, Curtea constată că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare. Pentru a fi îndeplinită cerința de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoștință publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. Nu este așadar admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forță juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislației statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art.16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeași forță juridică.
În acest sens, Curtea a reținut că obiectul material al infracțiunii nu este configurat prin lege, ci printr-un act administrativ de aplicare a legii al cărui obiect de reglementare vizează, în realitate, un domeniu distinct, respectiv aprobarea modelului și conținutului unor formulare. Or, în ipoteza infracțiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ de rang legal cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii.
Astfel, Curtea a stabilit că dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text.
O a doua soluție este reprezentată prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015 a Curții Constituționale a României prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată și prin care s-a constatat că dispozițiile art. 301 alin. (1) și ale art. 308 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituționale sub aspectul sintagmei „raporturi comerciale” și respectiv sub aspectul sintagmei „ori în cadrul oricărei persoane juridice”.
Pentru a pronunța această soluție Curtea Constituțională a României a reținut că o normă de incriminare, inclusiv o anumită sintagmă din cuprinsul acesteia trebuie să imprime un caracter de claritate, precizie și previzibilitate în raport de obiectul juridic al infracțiunii analizate. S-a concluzionat așadar că destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii.
Dacă analizăm și alte norme de incriminare din Codul penal plecând de la principiile consacrate și jurisprudența în materie, putem constata că există și alte norme care nu respectă exigentețele confirmate la acest moment ale previzibilității normei penale.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă norma de incriminare a faptei de proxenetism.[8] Important în cazul de față este elementul material constând în „înlesnirea practicării prostituției”. Acest element material a fost menținut de către legiuitorul actualului Cod penal, fiind similar cu elementul material din reglementarea anterioară (art. 329 alin. (1) Cod penal 1968). În aceste condiții, apreciem ca fiind relevante explicațiile literaturii de specialitate ale Codului penal 1968. Astfel, înlesnirea practicării prostituției se poate realiza prin orice acțiune prin care se face mai ușor de practicat sau de continuat practicarea prostituției. Ea poate consta în punerea la dispoziție a unui spațiu locativ, în finanțarea organizării unei case în care se practică prostituția, în crearea de condiții favorabile practicării prostituției etc. Înlesnirea apare ca o formă specială de complicitate la prostituție, pe care însă legiuitorul a incriminat-o ca modalitate a proxenetismului.[9]
Plecând de la faptul că înlesnirea practicării prostituției se poate realiza prin orice acțiune prin care se face mai ușor de practicat sau de continuat practicarea prostituției și raportându-ne la cerințele actuale prezentate în prima parte a acestei lucrări, constatăm că acest element material este lipsit de claritate, precizie și previzibilitate. Norma de incriminare sub aspectul elementului material al înlesnirii practicării prostituției nu este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta. Apreciem că o persoană nu este capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită conduită care nu își are izvorul într-o faptă penală. Un exemplu în acest sens îl reprezintă simpla discuție dintre două persoane între care există o relație de amiciție prin care prima persoană îi expune celeilalte o experiență petrecută în compania unei persoane care practică prostituția, iar cea de-a doua persoană fiind impresionată de relatările primei persoane îi solicită acesteia informații în scopul contactării persoanei care practică prostituția pentru a beneficia de o experiență similară. În aceste condiții, plecând de la elementul material prezentat, acțiunea primei persoane de a divulga celeilalte persoane datele de contact ale persoanei care practică prostituția constituie o formă consumată a infracțiunii de proxenetism în modalitatea înlesnirii practicării prostituției, deoarece prin această acțiune persoana care practică prostituția este recomandată unei alte persoane, fiind dezvoltată astfel activitatea pe care o desfășoară.
Mai mult decât atât, plecând de la ideea că înlesnirea apare ca o formă specială de complicitate la prostituție, pe care însă legiuitorul a incriminat-o ca modalitate a proxenetismului, constatăm că în prezent este incriminată complicitatea la săvârșirea unei contravenții, deoarece infracțiunea de prostituție prevăzut de art. 328 Cod penal 1968 a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a actulului Cod penal, care nu mai prevede fapta de practicare a prostituției ca fiind o infracțiune. În aceste condiții observăm că există argumente suplimentare care susțin lipsa de previzibilitate a normei penale analizate, deoarece este dificil ca o persoană să perceapă faptul că o formă de complicitate la o contravenție poate constitui o infracțiune.
Se poate afirmă că pentru a fi considerat izvor de drept, voința trebuie să fie conștientă și rațională.[10]
Pe cale de consecință, apreciem că raportat la actuala jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale a României, prevederile art. 213 alin. (1) din Codul penal prin care este reglementată infracțiunea de proxenetism sunt neconstituționale sub aspectul sintagmei „înlesnirea practicării prostituției”.
În concluzie este de remarcat faptul că ne aflăm în prezența unui progres considerabil la nivel european și național în ceea ce privește aplicabilitatea principiului legalității incriminării, fapt ce va conduce în cele din urmă la o calitate superioară a legilor și la o mai bună înțelegere și respectare a valorilor sociale ocrotite de legea penală. Considerăm că este necesar ca legiuitorul
să-și însușească actualele dimensiuni ale principiului legalității incriminării pentru a pune în acord normele de incriminare cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Constituționale a României.
[1] Streteanu F., Nițu D., Drept penal. Partea generală. Vol. I. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 38 – 41.
[2] Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, p. 44.
[3] Cauza SW c. Marea Britanie în http://jurisprudentacedo.com/SW-contra-Marea-Britanie-Principiul-legalitatii-Previzibilitatea-normei-penale-Conditii.html.
[4] Cauza SCHIMANEK c. Austriei în http://jurisprudentacedo.com/Schimanek-contra-Austria-Principiul-legalitatii-Previzibilitatea-normei-penale-Conditii.html.
[5] Cauza ROTARU c. României în http://jurisprudentacedo.com/Rotaru-c.-Romaniei.html.
[6] Cauza SISSANIS c. României în www.csm1909.ro/csm/linkuri/19_02_2007__8515_ro.doc.
[7] Friedmann – Nicolescu I., Interpretation of the Legal standard between tradition and reform, Revue Europeenne Du Droit Social, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2015, p. 78.
[8] Art. 213. Proxenetismul. (1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
(…)
(4) Prin practicarea prostituției se înțelege întreținerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obținerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
[9] Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, p. 738.
[10] Ciongaru E., Legal Will – Concept and application, Revue Europeenne Du Droit Social, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2015, p. 45.
